Ti ammouliani 🙂
Io ti amo, Ammouliani! Dacă am fi italieni, așa aș spune/am spune. Cu temei. Fiindcă noi chiar iubim Ammouliani. Și, dacă te-ai îndrăgostit de un loc, dacă tu chiar iubești un loc de pe Pământ, acela chiar te va atrage- și încă o va face cu mare putere. Va face pârtie în sufletul tău și își va exercita atracția cum nu se poate mai ardent.
La urma urmei, de ce să iubești Ammouliani?
Că e doar un colțișor oarecare de Grecie.
De o dezarmantă simplitate.
Și tocmai chiar asta/și tocmai aici este frumusețea.
*UN SCRIN FERECAT.CARE TE AȘTEAPTĂ PE TINE SĂ ÎL DESFERECI
Ammouliani este ca scrinul bunicii, cu multe surprize: trebuie să ai, doar, răbdare să îl deschizi.
Căci este ferecat: și tu trebuie să îl desfereci.
Am înțeles asta în urmă cu numai două-trei luni, când am asistat la o procesiune.
În fapt de septembrie, când vipia se mai răcorește și pe la frații greci, preoții și fețele bisericești au pus la cale o vizită a unei icoane miraculoase în insulă și o procesiune pe măsură. Fiindcă eram și noi pe-acolo (era chiar mijloc de septembrie), am fost și noi invitați să participăm.
ÎN SPIRIT DE COMUNITATE ÎNCHEGATĂ 🙂
Icoana a venit, firește, pe mare, cu un vapor. Și, de bună seamă, cu un alai/sobor de preoți. Purtată în brațe.
Ce vreau, iar, să spui este că grecii sunt chiar un popor mai credincios decât noi.
Toată suflarea de pe insulă (nu foarte multă), înclusiv turiștii, ne-am aliniat la debarcader.
Mai leneși, noi am ajuns mai târziu și am poposit la o terasă, de unde aveam perspectivă/și am și profitat, trăgând fotografii.
ȘI CHIAR NE-A PLĂCUT, DIN ADÂNCUL INIMII 🙂
Evenimentul ne-a arătat cât de tradițională e societatea elenă, ancorată în valorile consacrate/sacerdotale.
Curios lucru, asta ne-a chiar plăcut.
A fost un fel de praznic popular/național.
A durat vreo cinci-șase ore, pe puțin, totul în spirit cât se poate de fratern.
Ne-am simțit foarte bine în sânul poporului grec, precum zice clișeul.
În rest, Ammouliani rămâne aceeași comunitate fraternă și primitoare cu care ne-am învățat.
